Unul dintre clişeele rezistente ale fotbalului scris şi vorbit este cel al „mantalei de vreme rea”. În spatele acestor cuvinte se ascunde o entitate umană pe care stăpânul o convoacă uneori, părând să dispună deplin şi discreţionar de timpul şi de viaţa ei. Entitatea în cauză poartă numele de „antrenor interimar” şi are deja destui ani de existenţă – ce-i drept, nu doar în România. Pe vremea când Poli Timişoara avea echipă (în Liga 1), rolul mantalei de vreme rea îi revenea, la intervale mai mari sau mai mici, lui Valentin Velcea, fost jucător al echipei.
Velcea îşi prelua mandatul convins nu doar de finitudinea, ci şi de scurtimea lui – de obicei, până când patronul cădea la învoială cu un antrenor cu o cotă mai mare şi cu un palmares mai bun. În numele iubirii pentru echipa care îl lansase în fotbal şi unde se formase ca om bla bla bla, interimarul (aici, Velcea, în alte cazuri, alţii) îşi trimitea demnitatea într-un concediu de odihnă care se încheia în aceeaşi zi cu instalarea unui performer tehnic cu pedigri, care, la rândul lui, putea fi pus pe liber după şase-şapte meciuri. Nu era o dramă, fiindcă în culise aştepta un semn – aţi ghicit – interimarul.
Craiova de azi trăieşte la pătrat povestea de care a avut parte Timişoara în alte timpuri. Şi cum Craiova are două echipe în Liga 1, tot doi sunt şi interimarii. După câteva încercări cu pendulare între caraghios şi inexplicabil, onor patronatul a ceea ce era până nu demult Craiova 1948 a excavat adânc în solul Olteniei fotbalistice şi l-a trimis pe banca tehnică pe Paul Răducan. Nou-venitul a fost antrenor la Academia de fotbal Gică Popescu, a studiat la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din Craiova şi a făcut un master pe teme de securitate naţională şi euro-atlantică fără de care pesemne că menirea lui fotbalistică n-ar fi putut să existe. Ce şi cât a antrenat Paul Răducan până acum rămâne un mister, dar, nu-i aşa?, de undeva trebuie să începi. Şi ce loc mai bun decât o echipă de la care un antrenor a plecat de nouă ori, un altul a terminat treaba înainte s-o înceapă, iar un al treilea a fost angajat deşi trecutul lui în meserie demonstra o rezistentă fibră, dacă nu cumva vocaţie, de perdant?
Concurenţa din urbe nu putea rămâne cu mâinile încrucişate, aşa că a purces la activarea mantalei de vreme rea Corneliu Papură. Atâta doar că deocamdată proclamarea interimatului nu se poate face fiindcă încă nu s-au reglat conturile (la propriu şi poate şi la figurat) cu fostul antrenor, care între timp a şi suferit prima înfrângere la noua echipă – nu de alta, dar timpul costă bani şi e păcat să laşi pe mâine bătaia pe care-o poţi mânca azi. Până când se vor lămuri chiţibuşurile juridice legate de contractul lui Laurenţiu Reghecampf, iar Corneliu Papură îşi va prelua interimatul, certificatul de BONitate antrenorială poartă, deloc în premieră, semnătura lui Dragoş Bon, care după ungerea lui Papură va aluneca docil spre scaunul antrenorului secund. Nu-i aşa că e simpatic? Cum era versul? „Oltenia, eterna Terra Nova?” Păi, olteni dumneavoastră, ce vină or avea bieţii câini din Newfoundland? Şi cât durează convalescenţa după intervenţia chirurgicală de extirpare a acelui apendice inutil care se cheamă, în tratatele de medicină comportamentală, simţul ridicolului?
Nu-i vorbă, rezultatele antrenorului-valiză Papurăducan urlă să fie remarcate. Dirijată de pe margine de strategul Paul Răducan, Craiova familiei Mititelu a smuls un 1-1 nemeritat cu Dinamo, după un meci în care jucătorul meciului a fost declarat Gurău, portarul Craiovei, ceea ce spune destule. De partea cealaltă, Craiova cea mare, cea cu un ipotetic ştaif european pe care încă refuză să-l arate, a izbutit să se facă de râs în faţa lui FC Tunari, care nu e varianta neaoşă a lui Arsenal, ci penultima clasată din Liga a II-a. Leapşa pe antrenate care se practică de atâta vreme la Craiova „cea mare” (spre a o deosebi de „cea mititică”) a dus la un rezultat dătător de frisoane pentru suporteri: 1-1, cu o egalare în ultimul minut al meciului, după un şut deviat din întâmplare. Craiova ameninţă în continuare podiumul şi titlul. Cu toate acestea, se întâmplă de fiecare dată ceva care împiedică lumea să ia în serios ameninţarea. Cele două cuiburi de orgoliu doljean sunt ilustrări ireproşabile ale autosabotajului fotbalistic pe bani frumoşi şi pe investiţii nerecuperate. Pe Adrian Mititelu şi pe Mihai Rotaru aceşti paşi greşiţi nu par să-i indispună decât ca reacţie epidermică. După ce au preluat modelul feudal de stăpânire din Bucureşti sau de la marginea lui, cei doi şi-au adus aminte de lecturile din tinereţe şi au scos la iveală un amănunt pe care nu-l ştiu decât puţinii aleşi: că romanul „Magul” (nu „Magicianul”, e o greşeală de traducere) al lui John Fowles se numise iniţial „Jocul de-a Dumnezeu” (The Godgame). Şi ce beţie frumoasă poţi trage, măcar în minte, când te ipostaziezi în plantator cu drept de viaţă şi de moarte asupra celor care muncesc pământul pentru tine. Şi când crezi că improvizaţia şi provizoratul durează.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER